M-am trezit astăzi devreme; am și uitat cât e de frumoasă dimineața. Uitasem ce trăiri îmi poate provoca atmosfera de afară, când totul este amorțit…un întreg tablou static. Întreaga lume abia începe să se trezească.
Cred că de aceea îmi place atât de mult: culoarea dimineții, liniștea, aerul rece și proaspăt care arată că praful încă nu s-a ridicat peste oraș, un pic de ceață, o pasăre rătăcită, poate și puțină muzică, toate împreună…
Uitându-mă spre blocurile care îl înconjoară pe al meu, mă întreb oare câți mai stau cocoțați pe pervazul geamului la ora asta privind pur și simplu dimineața? Sunt sigură că sunt mulți, dar mi-ar plăcea să zăresc o astfel de persoană, să-i zâmbesc. Aș simți, aș avea iluzia măcar, că mai e cineva în apropiere care vede ce văd și eu.
Mulți îți spun să folosești ceea ce-ți place – culoare, natură, sunete și alte imagini care te impresionează ca efect „terapeutic”, care să te facă să vezi totul „pozitiv”. Sau altfel spus, să trăiești în iluzii simpatice care să nu-ți dea voie să cazi în greoaia agonie. E chiar ironic cum unii încearcă să trateze unele iluzii, dar te încurajează să trăiești într-altele…
Adevărul e că toate cele enumerate mai sus îmi amplifică stările avute, oricare ar fi ele, însă nu mi le modifică cu nimic. În interior rămân aceeași. Sunt cum sunt și de multe ori, poate nu cum spun că aș fi doar pentru a scăpa de gălăgia din jur, așteptând, de fapt, liniștea dimineții.
