Pe vremea cand eram copii,
Sub visinul de langa casa
Stateam si spuneam poezii
Si ca de alte nu ne pasa.
—————–
Mergeam apoi noi la scaldat
Trecand prin codrul verde
Nu ne pasa ca noaptea vine-n sat
Sau ca e apa rece.
—————-
Iar pe cerdacul casei minunate
Cantam fara-osteneala
Canturi dulci si fermecate
De dimineata pana-n seara.
————–
Iar jocul plin de veselie
Si horele din sat
Raman mereu o amintire,
O dragoste de neuitat.
Seara ajunge,
Soarele fuge
Si lacrimi scurge
Din raza sa…
Codru-si arată
Creanga plecată,
Iar luna-i urcată
Pe cer, langa stea…
Seară mută
Ia si ascultă
Si nu uită
Vocea mea…
Vantul tace,
Gandul face,
Trupul zace
Sub umbra ta.
Octombrie vine…
Rece si trist…
Nu soare, nu cald,
Doar ganduri si vis.
————–
Si frunze cazute,
Ros-ruginii,
In zbor se inalta,
In chipuri tarzii.
———–
Septembrie-a murit
Si octombrie vine…
Toate adorm
Ostenite in sine…
————-
Eu si cu mine
Cu ochiul inchis,
Pandim inauntru-mi
Tacutul meu vis.
————-
Vantul ma prinde
Si frunza ma inveleste;
Iar soatele tomnatic
Palid ma priveste…
————
Si gales se-ndeparteaza
Pierzandu-se in sine,
Aratand lumii intregi
Ca usor octombrie vine.
Pe alocuri
Se mai aude cate-un glas
Ce povesteste ce-a visat…
Cu ce imagini a ramas…
Si stam si ne priveam la masa
Cand ploaia abia se taraia,
Iar printre chipurile noastre,
Tacerea dansa o spargea.
Trec norii pe deasupra noastra
Si noi muti, uitati stateam;
Iara tacerea este arsa
De fulgerele fara glas…
Si solitari, desi-mpreuna
Sedeam pustiu la masa-aceea
Si doar din cand in cand un zambet
Mai dezmortea putin tacerea.
Plin de jale e-adevarul:
Nu ne mai cunoastem chiar deloc;
Desi amintiri avem cu totii,
Acelea-n glas nu mai au loc.
Incet lumea se decompune,
Caci soarele puternic arde;
Hai s-aducem dar’ cunune,
Pe morminte ele-a cade.
——————
E atat de cald afara
Iara omul abia merge;
Vantul tace, se ascunde,
In delin copacul geme.
—————
Ca-ntr-un film oprita-i lumea,
Tremura in nefiinta;
Moarte-aduce ea, caldura,
Nouri arsi, nechibzuinta.
Dulce negru…
Priveste corbii cum tresar
In tot decorul funerar;
Cum frunza neagra
Lin adie
Peste sicriu, spre agonie;
Iar negrul florilor alearga
Cuprinzand lumea intreaga…
Si norii negri iar apar,
In tot decorul funerar.
Gandurile-mi stau pe umeri
Asteptand amurgul…
Dorintele au fugit de mult,
Parasit-a-mi trupul…
Sperantele plecate sunt
Tesute din zabrele mele
Cum primavara fuge-ncet,
Asa plecat-au ele…
Si anii tot asa s-or duce
Zburand usor spre stele,
Dar eu raman aici mereu
Cu gandurile mele.
Si dus s-a dragostea intreaga
Nici zambet nu a mai ramas;
Doar suferinti si amintiri
Si doar regrete fara glas.
———————–
Adio cantec de privighetoare
Ce-n suflet tuturor ai stat;
Iubirea doarme in uitare
Si totul e acum uitat.
———————
Si ulii urla de durere
Caci dragostea am ingropat;
Si cerul plange printre stele
Caci de amor ne-am departat.
Sunet de vioara
Scot frunzele din pom;
Incearca sa trezeasca
Pasarile ce inca dorm.
Iar vantul le zambeste
Si soarele le-ncanta,
Iar pasarile zboara,
Spre ceruri se avanta.
Si frunzele de sange,
Ruginii, de toamna
Cad una cate una
Cu sunet de vioara.
Si pasarile zboara
Spre soarele-auriu,
Caci toamna le alunga,
Iar frigurile viu.
Totu-i alb in jur…
Cat de alb e totul!…
Si trandafirii-s albi…
Ce albi sunt trandafirii!…
Iar lumea infinita
Alba e si ea…
Doar dulcea armonie
In neagra agonie sta.
Plapanda-i melodia…
Alba e si ea;
Ca versul pur, curat
Ce recitit se vrea…
Iar lumea-ntreaga-i alba
Si ochii mi-i orbeste,
Pe chipul tuturor
Durere se citeste…
